Drumul cunoaşterii de sine e un drum în care devenim din ce în ce mai frumoşi şi mai smeriţi. Începem prin a nu ne recunoaşte în ceea ce admirăm la alţi oameni, apoi a nu ne recunoaşte în ceea ce detestăm la ei, pentru ca la un moment dat, să ne găsim puterea şi curajul de a ne privi direct şi de a ne afla cât de imperfecţi şi de frumoşi suntem. Şi continuăm mereu să mergem înainte, pentru că această aflare conţine promisiunea odihnei de a fi compleţi.

Avem nevoie să dăm un sens la ceea ce trăim pentru a ne menține sentimentul de control asupra propriei vieți, pentru a păstra vie iluzia că știm exact încotro ne îndreptăm. În fapt controlul e la Dumnezeu iar ajungerea la înțelesul acesta e urmare a unui proces lung și uneori dureros, care se hrănește cu proiecții din viitor, trece prin crize existențiale și ajunge victorios în prezent.