Căutăm fără să ştim că avem nevoie de reprezentări concrete ale conţinuturilor noastre de suflet. Şi căutăm şi găsim şi iubim cum n-am mai iubit, un om, un pom, un obiect, orice reuşeşte să găsească în exprimare, măcar în parte ceea ce sufletul nostru tânjeşte să vadă ”cu ochii lui”. Ne ataşăm aşadar de aceste reprezentări, oarecum prelungiri ale sufletului nostru în contact cu lumea şi ne transferăm treptat în detalii mici, în convingerea că celălalt este… tot ce iubim. Realitatea pe care ne suntem datori să o recuperăm, este că suntem noi. Şi lor, celor iubiţi le suntem datori, cu o vedere onestă a lor şi de-om putea, cu iubire şi recunoştinţă pentru ceea ce ei sunt şi pentru ceea ce nu sunt. Sufletul,  trăind înţelesul acesta, îl resimte ca o despărţire şi aşa şi este. Ne despărţim de proiecţii şi ne întoarcem la noi. Spaima acestui pas interior, e de a nu ne fi suficienţi.