Mama și sensul vieții – povești de psihoterapie
Recenzie a cărtii scrisă de Irvin D. Yalom
Cartea a fost publicată pentru prima dată în Romania, la editura Humanitas din București, în anul 2011. Autorul, Irvin D. Yalom, eminent psihiatru și psihoterapeut, profesor emerit la Stanford University California, autor a mai multor lucrări de specialitate, are o contribuție importantă în domeniul psihoterapiei și pune bazele unor noi abordări psihanalitice, prin psihoterapia existențială.
Volumul Mama și sensul vieții, așa cum însuși autorul spune, îmbină două aspecte: cel narativ și cel didactic. Este structurat în 6 povestiri distincte, cu teme diferite, urmate de o postfață a autorului. Firul director al tuturor, este căutarea sensului ultim al existenței.
Prima povestire, cea care a dat și numele cărții, ”Mama și sensul vieții”, este o autodezvăluire. Un mod transparent și onest de a deschide comunicarea cu cititorul și îndăznesc să spun chiar de a crea relație. Debutează cu un vis marcant, în care copil fiind, cere aprobarea mamei: ”Cum mă descurc, mamă?”, mama fiind în fapt, decedată în urmă cu 10 ani. Terapeut matur, cu experiența multor cazuri, înțelege importanța acestui vis și se angajează conștient într-un proces de introspecție, care revelează, trăiri vechi. Trăiește revoltă față de acel reper de sens, neștiut, rămas viu chiar și dincolo de moartea fizică a mamei. Mai apoi, reconectat la instanța de copil, simte revoltă față de atitudinea dominatoare a mamei, rușinea resimțită pentru comportamentul ei grosier și lipsa ei de educație, desconsiderare și frustrare, însoțite de amintiri ale unor întâmplări în care tot contextul părea perfect în afara ei. Tatăl permisiv și șters, cu care juca șah și ascultau muzică, este prezentat în antiteză cu imaginea constrângătoare a mamei care invada spațiul devalizând atmosfera de tot ceea ce era semnificativ și frumos. Purtat de aceste emoții, amintirile nu contenesc să abunde, nemaiținând cont de momentul de viață. Își compară mama, cum și-ar fi dorit-o, ca a celorlalți copii: ”adorabilă”. Ironiza lipsa ei de cultură și felul în care ea îi iubea cărțile, cantitativ, obiectual, cu o mândrie în care nerostit părea a-și atribui un rol. Cu ostentație, fără false pudori simulate, în același registru lipsit de finețe în care se desfășurase întreaga ei viață. Înțelegând că este doar un debușeu, acest mod de a relua trăiri vechi, autorul, care într-o experiență de o viață a învățat ”să îmblânzească visele”, se reconecteză la visul avut și îl continuă, desășurând, zonele profunde, care conțineau incubate adevăruri necesare unui pas următor. Așadar, revine la întrebarea în care mama de data aceasta recunoscută ca fiind un reper prezent de-a lungul întegii vieți de până atunci, îl tratează în felul cunoscut, iar el, devenit adult, o confruntă acuzator. E momentul în care, mama dezvăluie extraordinarul potențial propriu, transferat tacit, continuu și consistent, în copilul care îi detesta prezența, apoi adolescentul care o ignora și nu îi vorbea și caruia nu îi păsa cine îi împlinește nevoile, mai apoi adultul pe care îl purta ca pe o identitate proprie, în cărțile publicate și purtate cu sfințenie în sacoșă. Dincolo de planul grosier al manifestărilor ei, întâlnirea cu mama în acest nou plan de profunzime, relevă calități de o finețe și o eleganță interioară greu de intuit, oferite necondiționat. În fapt, autorul, fiul ei, fusese pe de-a întregul rezultat al visului ei de viață. Față în față, în prezența aceluiași adevăr, își recunosc rolurile și își înțeleg semnificația. Terapeutul, ajuns la înțelesul asumării pasului independenței, desprinderea de mamă, tăierea cordonului ombilical care a furnizat valoare vieții lui și dincolo de existența fizică. Mama, nu mai putea face acest pas. Asimilase întru totul devenirea prin fiul ei. Ea era deja însăși visul lui împlinit. A fost tulburătoare pentru mine aceasta poveste. Deși sunt și mamă și fiică, m-am alipit natural, rolului de mamă. Să fi dorit inconștient să transfer visul meu pentru împlinire, fiului meu? Încă nu știu ..
A doua povestire, ”Călătorii cu Paula”, începe cu rafinament și modestie, facându-și intrarea tot prin vestibulul vieții autorului, de această dată aflat în anii de formare ca psihiatru, pe lângă un profesor, pentru care avea mare admirație. Principiul preluat de la acest mentor al său a fost ”Ascultați-vă pacienții; lăsați-i să vă învețe.”. Eroina celei de a doua povestiri – terapie, este Paula, o femeie cu cancer la sân în fază avansată. Prezență agreabilă, demnitatea ei și atitudinea neobisnuit de tonică, l-au cucerit pe autor, în pofida devastărilor fizice ale bolii, căreia pacienta îi platise tributul, urmând procedurile medicale standard, dar fără succes. În această desfășurare a poveștii de viață, rolurile celor doi protagoniști erau neclare. Subiectele abordate în discuțiile terapeutice, erau legate de viață, moarte, spiritualitate, transcendență. Omenescul, devenise atât de lipsit de semnificație, aproape vulgar în pragul trecerii, simțit aproape, încât nici măcar problema onorariului nu mai putea fi adusă în discuție. Într-un înțeles venit mulți ani mai târziu, probabil la momentul scrierii cărții, autorul afirma: ”Rolul meu era să-i îngădui să mă educe!”. Această întâlnire avea să se situeze la un punct de mare importanță în cariera psihoterapeutului Irvin D. Yalom, fiind practic începutul lucrului său cu grupurile de suport ale persoanelor aflate în stadiu terminal. Acest concept, născut la confluența dintre sensul existenței revelat sub presiunea iminenței morții, punea lumină asupra unor aspecte ale omului, nebănuite. Extraordinara forță a Paulei, venită dintr-o transformare interioară, a dat o nouă dimensiune vieții, morții și transcendenței. Se vorbește despre o pregătire pentru moarte și chiar consideră moartea subită, ca fiind o moarte tragică, pentru că nu permite răgazul împăcării cu sine și cu ceilalți si mai mult de atât, poate exact această șansă de trăire superioară a vieții care așteaptă trecerea către altceva. Prezentul trăit cu savoare și cu intensitate, este una din resursele neaccesate de către persoanele care trec printr-o astfel de experiență cu negare, cu teamă, cu sfâșiere. Viața nu poate fi amânată. Viața trebuie trăită acum. Nu am descris în termeni de terapeut-client acest periplu, pentru că a fost o experiență comun împărtășită de cei doi, cu roluri neclare, interschimbabile mai mult sau mai puțin explicit. După momente de convergență și angrenare intensă într-o cauză comună – grupurile de suport – relația începe să se fisureze, să se deterioreze, din momentul în care fiecare din cei doi, psihoterapeut și client și-a înțeles rolul și contribuția în raport cu ceilalți oameni. Paula, avea să le dea oamenilor viziunea ei asupra a ceea ce merită trăit pe un drum cu fiecare zi mai scurt, iar psihoterapeutul, avea să urmeze calea utilității pentru omenire, dincolo de o limită de timp, o cale a cercetării, a studiilor care vor deveni instrumente validate de implementare a unei noi optici, aplicabile maselor de oameni. Fiecare din cei doi a acționat având perspectiva unui alt timp pentru a pune în operă și nivelul la care putea produce efecte. Se desfășoară două fire paralele, care pentru o vreme se suprapun: unul uman și celălalt al menirii, care e dincolo de ceea ce oamenii înțeleg din propriile decizii sau din propriile trăiri care le determină. Despărțirea finală, dintre cei doi, nu a făcut-o moartea ci înaintea acesteia, o întîlnire în care autorul, a înțeles necesitatea transformării raportului lui cu ea, din instanța tu-tu, degresiv, în eu–obiect, act necesar și reparatoriu uman pentru Paula și un rămas bun odată cu reintrarea în rolul de terapeut a autorului. Acestea sunt doar ajustări de suprafață ale unei schimbări de direcție a ”râului” din profunzime, căruia uneori în scântei de înțelegere îi spunem Sens. Existența Paulei, dincolo de orice prognostic medical, ani mulți mai departe, după ce toți cei pe care îi susținuseră reciproc muriseră, îmi lasă o întrebare: Oare să o fi menținut în viață atât de mult sensul, ca orizont necesar pentru următorul pas sau manifestarea lui?
Cea de a treia povestire, se numeste ”Alinare sudistă”, are două planuri de desfășurare. Debutează prin introducerea în cadrul și etapa de viață în care autorul a condus timp de cinci ani un grup dintr-o secție de psihiatrie. Ședințele participanților ajungea cu rare excepții la a fi două, astfel încât, nu putea fi vorba de o strategie cu orizont de timp. Pacienții, erau adesea aproape obligați să participe la ședințele de terapie de grup, numărul acestora fiind redus. Uneori doar patru, cinci pacienți. Efortul de a rămâne în echilibru într-un mediu atât de ostil exprimării profesionale, a determinat în mod conștient construirea unor mecanisme de apărare, care au pus la adăpost omul și au lăsat de veghe doar terapeutul, care căutând soluții le-a găsit în a scoate maximul posibil din fiecare terapie de grup condusă. La un moment dat, începuseră să îi pară a fi minunate aceste ședințe. Pacienților de asemenea, timpul trecea repede, psihoterapeut și pacienți trăiau împreuna momente de entuziasm și încântare. Studenții care asistau erau impresionați și apoi, ca orice lucru care stagnează în evoluție mai mult timp, a devenit plictisitor. Nevoia de profunzime care se voia rostită în practica psihoterapeutică și recunoașterea rolului efemer și lipsit de consistență a ceea ce se putea petrece într-o singură ședință, a făcut ca după cinci ani, autorul să renunțe la a practica meseria în acest mod. Totuși, în scop didactic, o dată la trei luni, revenea pentru a-și instrui studenții. Într-o astfel de zi, la doar trei săptămâni după pierderea mamei, însoțit de studenți, conduce o terapie de grup, care avea să îl miște profund și să îi trezească experiențe uitate. În contact cu acest grup compus din cinci pacienți, doua cazuri de anorexie, doua cazuri de paraplegici cu tentativă de suicid și o doamnă de culoare în imposibilitatea de a merge, dar fără o cauză biologică cu halucinații vizuale și tactile, autorul, își observă conflictul intern determinat pe de o parte de dorința de recunoaștere din partea studenților prezenți în background și profesorul cu experiență care știa că lucrurile nu sunt la maximul lor calitativ. Acest proces intern, odată observat, determină comunicare și deschidere în grup, acolo unde nu se aștepta. Contratransferul apare subit, fără posibilitate de observare inițială și asociază imaginea pacientei corpolente și generoase emoțional cu cea a mamei. Erup în psihoterapeut, ieșind la suprafață trăiri incomode, dor de brațele alinătoare ale mamei, o experiență marcantă din copilărie, pe care și-ar fi dorit să o uite imediat după ce a trăit-o, căutând același reper emoțional… mama. Brațele alinătoare ale mamei. Această influență dublată de recenta dispariție a mamei și de dorința de a-și impresiona studenții, determină o direcție de discuție greșită și clatină o apărare importantă a pacientei. Aceasta îți regăsește echilibrul până înainte de finalul ședinței. A doua zi se întâlnesc din nou, din întâmplare pe hol fiecare aborbindu-și partea de înțeles. Ea decisese să încheie interpretarea rolului de mamă dăruitoare, iar autorul, înțelege povara celor investiți ca purtători ai unui mit, victime ale așteptărilor de la propria imagine reflectată în ochii adulatorilor.
A patra povestire – ”Șapte lecții pentru avansați despre terapia durerii”, descrie o terapie complexă, foarte bogată în teme terapeutice, desfășurată de-a lungul a cinci ani, de către autor, cu o clientă, o femeie cu calități remarcabile pe care o însoțește ca terapeut, din perioada de predoliu, până la vindecare. Această terapie a structurat-o în 7 lecții, de o finețe tarapeutică extraordinară. Clienta, este un opozant redutabil, inteligentă, cu o foarte bună intuiție și autocunoaștere, o adevărată provocare pentru autor dar și o resursă de cunoaștere, sau așa cum însuși autorul spune ”… o binecuvântare, un pacient cu inteligență profundă, sensibil și provocator…” . Lecția întâi, ”Primul vis”, este așa cum spune și subtitlul, primul vis al clientei, încărcat de o semnificație care străbate toate celelalte părți ale terapiei ca un fluviu central, existențial inconștient. exprimat prin vis. Este, în egală măsură important atât pentru clientă cât și pentru caracterul predictibil al întregii terapii. Clienta îi înțelege semnificația personală, acesta fiind începutul drumului terapeutic. Autorul este mereu surprins de inteligența, finețea și validitatea interpretărilor clientei. Dacă primul vis avea caracter premonitoriu, fiind orientat înspre viitor, cel de al doilea vis, descris in ”Lecția a doua: zidul de trupuri”, luminează accesul către straturile profunde ale vieții deja trăite. La finalul primului an de terapie, soțul clientei moare și într-un timp relativ scurt, mai intervin, alte trei perderi neașteptate ale unor persoane foarte apropiate. Acesta este contextul celui de al doilea vis. Un impas major, cu trăiri extreme, în care spațiul terapeutic abundă de zbateri fără orizont dorit, încă. Zidul de trupuri, este zidul ridicat de trăirile traumatice succesive, imposibil de integrat și de depășit. Acest stadiu, evoluează înspre furie, ceea ce indică o evoluție pozitivă a terapiei, chiar dacă încă sunt oscilații. Această furie a clientei, este explorată în cea de a treia lecție: ”Furia durerii”, în care chiar și autorul se confruntă cu doliul, practic atingând un palier comun al unui gen de suferință pe care clienta îl contestă cu furie. Nimic nu poate fi comparat cu durerea ei! Revoltă, furie, o translație a durerii în forme noi. Anterior celei de a patra etape, pe care autorul o denumește ”Scurgerea neagră”, apare un nou vis, care semnifică începerea epurarării inconștientului de conținuturile devastatoare: vinovăție, teamă, responsabilitatea de a suferi și refuzul îndârjit de a-și continua viața într-un alt registru decât cel al suferinței, cu care se simțea datoare soțului ei decedat. A cincea lecție, rațiune versus răbdare, aduce un element spectaculos în terapie. Clienta provoacă terapeutul la analiza unui poem narativ, care ea îi sugerează că ar conține cheia pentru ceea ce consideră a fi greșit în terapie. Acest moment în desfășurarea terapiei, marchează trecerea la un alt nivel în relația terapeutică, care brusc, devine directă, nemediată de suferința pierderilor. Ea reușește de fapt, să treacă la un nou stadiu al eului în relație, eu-tu. Lecția a șasea, deja al patrulea an de terapie, este o deschidere către sensuri noi, venită din îndrăzneala gândului la propria moarte și la transcendență. Privind înspre moarte, viața se animă, se dorește trăită și chiar începe prin a lua lecții de pictură – contactul simultan cu frumosul și cu transcendența. Urmează un vis foarte impresionant pentru pacienta care înțelege, că de fapt, este în viață așteptând propria moarte. Acest moment de profundă introspecție, este determinant pentru ieșirea cu adevărat din tenebrele doliului. Terapeutul îi pare clientei mai mic decât în realitate, semnificând pierderea importanței de ”vrăjotor” și atribuirea unui rol uman. Lecția a șaptea: ”Desprinderea”, așa cum spune și titlul, este încheierea relației terapeutice, acceptul și chiar dorința clientei de a îi fi publicat de către autor, travaliul ei terapeutic, pentru a fi util și altora. Clienta își continuă viața, începe o relație nouă, un orizont deschis pentru ”aici și acum”.
Ultimele doua povestiri terapeutice, ”Dubla expunere” și ”Blestemul pisicii ungurești” au conținuturi foarte mari de ficțiune, conform celor declarate de autor. Ele au fost țesute în jurul unui nucleu de adevăr care ulterior a devenit greu de identificat în noua formă dată.
În ”Dubla expunere”, elementul central al terapiei se desfășoară cu intensitate în ”aici și acum”, alături de o reală hărțuire a terapeutului de către clienta care aflase dintr-o neglijența a acestuia, detalii legate de contra-transferul său din această terapie, înregistrate pe o casetă în continuarea terapiei cu ea. Aceasta folosește afirmațiile terapeutului pentru a-l pune în situația de a se eschiva, dar terapeutul, deși pus cotinuu în situații inconfortabile de către clientă, reusește cu mare efort să păstreze raportarea corectă atât față de clientă cât și față de el însuși. Această conjunctură, deși artificială, produce efecte benefice în terapie, prin adevărul cu care clienta ajunge să se confrunte auzindu-l spus, fără cenzură de terapeut pe casetă și prin verticalitatea de care dă dovadă terapeutul, refuzând eschiva sau fuga, chiar dacă ar fi putut fi o opțiune la un moment dat. Răbdarea, tenacitatea și consecvența terapeutului, au fost premisele care au dat șansa de a se construi relația terapeutică corectă, chiar și în condiții de ”luptă incorectă și inegală” și mai apoi a permis transformarea viziunii clientei atât asupra terapeutului cât și asupra sieși. Deși abordată tangențial, proiecția tatălui ei asupra terapeutului – transferul clientei – este profund vindecător și restituie părți lipsă dintro copilărie săracă emoțional. Stima de sine și autenticitatea recuperată treptat, a reflectat respect, comunicare și angajare în relația terapeutică. Nu a fost o terapie de foarte lungă durată, se menționează un parcurs de 14 ședințe la un moment dat în povestire, dar a fost un succes, clienta reușind să găsească valoare și orizont acolo unde până înainte de terapie nu existau decât frivolități și lipsă de sens, asumarea și regăsirea locului ei în propria viață.
Ultima povestire, cea de a sasea, ”Blestemul pisicii ungurești”, cu multe elemente de ficțiune aduce în prim plan tema contra-transferului cu temă erotică. Terapeutul explorează acest aspect, atât în forma de primă interacțiune cu clientul, cât și în explorarea de sine, în profunzime, în care dorința de a salva protagonista povestirii clientului, rănită de comportamentul acestuia, maschează în fapt, dorința de a-și vindeca propriile răni, aflate în latență. Rolurile terapeut-client se diluează în trăirea interioară a terapeutului, acesta evadând în propria poveste reactivată de cea a clientului. Este o povestire complexă, cu mai multe direcții de interpretare. La finalul parcurgerii ei, am rămas cu sentimentul că îmi depășește capacitatea de cuprindere. Fiind atât de evident o povestire imaginară, fantastică, îi lipsește curgerea și firescul unei terapii reale, ai căror protagoniști s-au întâlnit în spațiul terapeutic autentic, transformați fiecare într-o oarecare măsură.
Am parcurs aceasta carte, ”Mama și sensul vieții”, cu o înțelegere altfel decât la prima citire, cu câțiva ani în urmă. Atunci fusesem fascinată de om. Acum, am fost însoțită adesea de sentimentul că mă aflu în preajma unui maestru. Uman, cald, consacrat într-atât încât să nu impieteze cu nimic și să nu facă niciun deserviciu imaginii meseriei de psiholog sau imaginii proprii, expunerea cu transparență a unor greșeli, presărate cu artă – fictive sau nu. Am considerat întotdeauna că aceste instrumente de formare – cărțile – sunt profesori blânzi. Ne dau tot, iar noi primim pe măsura dezvoltării capacității noastre de a fi transparenți lor. Nimic nou, până aici. Pare un troc. Cumperi cartea, o citești si primești informații, în schimbul banilor plătiți. Planul mai profund, cel căruia deși plătim bani, îi rămânem datori, e transformarea pe care autorul o aduce, în deplină asumare, ferită de cunoașterea noastră completă, dar cu reverberații profund transformatoare. Teme mari, căutarea sensului, singurătate, moarte, iubire, trecute prin filtrul personal, am simțit că îi schimbă consistența și îmi lărgește perspectiva, atât asupra vieții personale cât și asupra meseriei de psihoterapeut.
”Terapeuții facilitează schimbarea din pacient și, în acest proces, sunt ei înșiși schimbați.”